Parapetul pe care Elena nu lasă pe nimeni să se așeze

Zidul dinspre râu e lat cât să meargă doi oameni unul lângă altul, dar Elena Cazacu nu lasă pe nimeni să se așeze pe parapet. În 2011 un băiat din tabără a scăpat un rucsac în sălcii, și de atunci regula ei e simplă: mâinile pe piatră, nu pe margine.

Piatra e de calcar, mai deschisă sus, unde o spală ploaia, și mai închisă jos, unde stă umbra. Petru Bulat arată o dungă neagră la înălțimea genunchiului. E de la un incendiu de iarbă din 1994, nu de la război, deși vizitatorii întreabă mereu de război. Petru le spune anul și tace până ajung la turnul următor.

Între al doilea și al treilea turn zidul face o cocoașă. Acolo s-a surpat pământul în 2008, iar meșterii au pus piatră nouă, mai galbenă. Elena o recunoaște din trei pași. Gheorghe din Otaci pune palma pe piatra galbenă și spune că e mai rece. Poate pentru că stă mai mult în vânt.

Jos, Nistrul se vede printre sălcii doar dacă te apleci. Petru nu se apleacă. Știe pe dinafară cotul apei și locul în care vara se adună bărci mici. De pe zid nu strigă la nimeni. Dacă vrea să coboare, coboară pe poteca lui, pe lângă bicicleta fără lanț.