Rândunelele pleacă înaintea lui Gheorghe

Seara cetatea nu se închide la un ceas scris undeva. Pleacă oamenii, apoi Elena, apoi Petru. Gheorghe rămâne până când rândunelele care stau sub streașina turnului scund își termină ultimele ture. El spune că ele știu mai bine decât el când se răcește piatra.

Elena deschide oblonul din turn și scoate patru scaune, nu douăsprezece. Restul rămân legate cu o curea. Scaunele stau lângă zid, nu pe parapet. Dacă vântul de pe Nistru le mișcă, Petru pune piciorul pe bara de jos. În iulie 2024 un scaun a alunecat până la poartă și a lovit găleata cu dungă roșie. Găleata a rămas întreagă. Scaunul are de atunci un picior înfășurat în sfoară.

De pe mal se aud bărci până târziu. Lumina lor trece prin sălcii și urcă pe calcar ca o pată care se mută. Petru o urmărește cu ochii și nu comentează. Gheorghe spune al cui e motorul după zgomot: unul din oraș tușește de două ori la pornire. Pe acela îl recunoaște și Elena, deși ea pretinde că nu ascultă râul.

Când rămân doar ei trei, Petru coboară după bicicletă și o împinge până acasă, pentru că fără lanț nu are rost să urce. Elena încuie turnul, pune cheia la curea și trece pe lângă Gheorghe fără să-i spună să plece. El pleacă când pleacă rândunelele. Uneori după ea, niciodată înainte.