Când e umed, Petru o ridică din umăr

Poarta e de stejar închis, cu balamale groase, refăcute de un fierar din oraș în 2004. Fierarul, Dumitru Lungu, a murit în 2018, iar balamalele au rămas ale lui: pe cea de jos e o zgârietură în formă de cârlig, semnătura pe care o punea pe orice drug.

După ploaie lemnul se umflă și poarta se proptește în prag. Petru Bulat o ia din umăr, nu din mâner. Mânerul e slăbit din 2021, când un autocar a vrut să intre mai aproape și oglinda a atins lemnul. Oglinda s-a spart. Poarta are și acum un semn alb, cât o monedă, pe care Elena nu lasă pe nimeni să-l vopsească.

Pragul e ros la mijloc. Generații au călcat același loc, și calcarul a făcut o scobitură în care stă apa. Elena pune acolo, când plouă, o cârpă pe care o stoarce în găleata de lângă zid. Găleata nu e pentru vizitatori. E a ei, cu o dungă roșie pe toartă, ca să nu se piardă între scaune.

Gheorghe din Otaci intră ultimul și iese primul. Nu-i place să stea în gang, pentru că acolo ecoul îi taie vorba. Vorbește puțin oricum. La poartă spune doar dacă Nistrul e tulbure sau limpede, după cum a văzut de dimineață de la Otaci. Petru îl crede mai mult decât buletinul meteo.