Deasupra ferestrei a treia e o crăpătură subțire

Turnul în care stau scaunele nu e cel mai înalt. Elena Cazacu l-a ales pentru că ușa se închide și pentru că nu curge apa pe trepte. Scaunele sunt douăsprezece, numărate de ea în fiecare luni. În august 2022 lipsea unul. L-a găsit Petru la poartă, unde cineva îl lăsase ca să țină ușa deschisă.

Deasupra ferestrei a treia calcarul e spart pe o linie subțire, cât un fir de ață. Elena a pus în 2020 un cui de lemn, nu de fier, ca rugina să nu păteze piatra. Cuiul e încă acolo. Dacă pui degetul, simți capul lui neted, ros de palmele celor care urcă fără să se țină de funie.

Funie nu e. Petru a vrut să lege una, Elena a zis nu. Scara e îngustă și cine nu poate urca rămâne jos, lângă bicicletă sau lângă Gheorghe, care oricum nu urcă. Gheorghe spune că din turn se vede Otaci pe timp clar. Petru a urcat de zeci de ori și Otaci nu se vede. Se vede un cot al Nistrului și acoperișurile de lângă piață.

În turn miroase a praf și a lemn de scaun. Elena deschide oblonul doar când stă cineva seara. Altfel camera rămâne întunecată, și liliecii mici, pe care ea îi cunoaște după zgomot, nu se mută. Nu le-a pus nume. Petru le spune „ai Elenei” și primește o privire care închide subiectul.