Urcușul de la apă până la poartă

Petru Bulat urcă de la Nistru pe poteca dintre sălcii, nu pe scările pe care le folosesc autocarele. Are 44 de ani și locuiește la două străzi de cetate, în casa în care a crescut. Dimineața lasă bicicleta la prima salcie, pentru că lanțul i s-a rupt în mai și încă nu l-a schimbat.

Cetatea stă pe malul înalt, cu zidul lung spre apă. Petru nu vinde bilete și nu ține un tabel cu ore. Dacă e acolo, merge cu oamenii de-a lungul zidului până la turnul în care Elena Cazacu ține cheia de la o cameră mică. În cameră sunt scaune pliante pentru serile în care cineva vrea să stea după ce soarele coboară peste râu.

Elena are cheia pe o sfoară roșie, legată de curea. Sfoara e de la un sac de ciment din 2016, când au reparat o bucată de parapet. Ea ține minte fiecare piatră schimbată și se supără dacă Petru spune „zidul e același dintotdeauna”. Nu e. O parte dinspre nord a fost reclădită după o surpare din iarna lui 2008.

De jos, de la apă, turnurile par egale. De sus se vede că unul e mai scund, pentru că acoperișul lui a fost refăcut mai jos, ca vântul să nu-l ia. Gheorghe, un bărbat din Otaci care vine să stea pe zid fără să vorbească mult, spune că turnul scund e singurul în care nu fluieră. Petru a verificat. Fluieră, dar mai încet.